Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! AcceptX
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

„E foarte posibil ca eu să fi dus COVID-ul în Zaragoza”

Autor: ADI MUNTEANU
16 Mar 2021

Florin are 51 de ani și a fost printre primii români infectați cu noul coronavirus. În urmă cu un an, pe 7 martie 2020, când se știau foarte puține despre acest virus, a călătorit în Spania. COVID-ul l-a luat, cel mai probabil, din avion, de la români, pentru că avionul era plin cu de-ai noștri. După câteva zile s-a declanșat calvarul: două luni de spitalizare, tratamente experimentale și, mai ales, frica de moarte. Florin povestește în exclusivitate pentru Jurnalul coșmarul pe care l-a trăit în urmă cu un an. 

 

„Îți dai seama? A trecut un an. Nu-mi vine să cred cum a trecut toată această perioadă și, mai ales, cum de-am supraviețuit. Acum am o aniversare tristă, începutul bolii, dar peste două luni voi aniversa un an de la întoarcerea mea la viață, după 60 de zile de un chin inimaginabil pentru mine înainte să pățesc infectarea asta groaznică. Nu credeam că suferința poate fi în halul ăsta de dureroasă. După două luni în spital, la pat, intubat, plimbat de la un etaj la altul, de la «foarte gravi», la «vindecabili» și înapoi la «foarte gravi» am început să reînvăț cele mai elementare lucruri: să merg singur, să stau normal pe un scaun, să mă ridic singur din pat, să cobor niște trepte, să cumpăr o pâine”, și-a început Florin povestea. 

 

Virusul, luat din avion, de la români

Florin avea o afacere în Spania și călătorea lunar la Zaragoza. Pe 7 martie 2020, când a avut iar o călătorie obișnuită la Zaragoza, nu se știa mai nimic despre acest virus, iar măsurile de protecție erau practic inexistente. În România nu fusese semnalat decât un singur caz, cel de la Spitalul Gerota. „În avion s-a întâmplat ceva ciudat. Aveam loc lângă doi domni care purtau mască. Singurii cu mască din tot avionul, apoi, ciudat, stewardesa a venit și mi-a zis să mă mut în altă parte, în zona scaunelor care sunt mai scumpe. Am zeci de zboruri România-Spania și niciodată nu am fost mutat. Am observat că și alți pasageri au fost îndepărtați de cei doi pasageri purtători de mască. N-am dat importanță, la fel și ceilalți călători mutați, însă răul cred că fusese deja făcut, fusesem infectat. Eu bănuiesc că de la cei doi l-am luat. Dar de unde știa stewardesa că cei doi au COVID și a avut conștiința să mă ia de lângă ei și să mă ducă în altă parte, pe fotoliile unde de obicei se plătește mai mult, pentru că este spațiu mai mare pentru picioare, la mijlocul avionului. Ajuns în Zaragoza, nu am intrat în contact cu nimeni. Era vânt și foarte frig, astfel că am stat doar în casă. Oricum nu cunoșteam pe nimeni, în afara partenerilor de afaceri sau a clienților, dar fiind weekend, nu m-am întâlnit nici cu ei. Nu aveam amici cu care să socializez, în afară de prietena mea”.

 

Primele simptome

După două zile au apărut primele semne de boală. „Am ieșit cu prietena să mâncăm un burger. De la prima înghițitură am mers imediat la toaletă să vomăm. Amândoi. Am observat că nu aveam gust, dar am dat vina pe acel burger. «Ce naiba o fi pus în el?» ne tot întrebam. Am dat și o recenzie negativă respectivului restaurant. 10 zile am avut dureri de stomac și nu aveam gust, dar în continuare, credeam că e o indigestie de la acel burger. Însă, după 10 zile, starea de rău a început să se agraveze. Febră peste 38 de grade, fără putere să merg singur, să fac cel mai mic efort. Am chemat Salvarea. M-au dus la spital, m-au consultat, însă nimeni nu a luat în considerare posibilitatea COVID-ului. În oraș nu erau cazuri. Mi-au dat să iau, acasă, antibiotice, aspirină, paracetamol. Am luat un antibiotic foarte puternic, care, teoretic, în trei zile rezolvă tot. Eu după trei zile eram la fel. Am sunat din nou la Salvare. M-au dus la un spital militar. Un dezastru de spital. Neavând  războaie, neavând pacienți, n-aveau niciun fel de organizare. Cred că nici termometru nu aveau acolo. Medicii, de asemenea, nu erau pregătiți pentru COVID. Așa că s-au uitat la mine cam cum te uiți tu pe geam. Mi-au zis să iau niște medicamente de răceală, un antibiotic și... iar acasă. În Spania se instituise deja lockdown-ul. În Madrid,de exemplu, situația se înrăutățea galopant. În Zaragoza, încă nu. Cum starea mea nu se îmbunătățea deloc, ba se înrăutățea, am sunat la numărul special de telefon și m-au luat iar cu Salvarea. Cei de pe ambulanță au pus problema infecției cu COVID. M-am speriat foarte rău. Știam că nu există tratament și atunci m-am gândit pentru prima oară la moarte. M-am filmat în Salvare și am trimis filmul prietenilor, în ideea că ar putea fi ultimul mesaj către ei. E senzația aia, chiar interesantă, în care realizezi că este posibil să nu mai ai nicio șansă și că tot ce ai cu tine să te duci pe lumea cealaltă este o bocceluță cu un prosop, un săpun și o periuță de dinți. Cu asta te duci pe ultimul drum și nici pe astea nu le iei cu tine, că le lași la spital. Sincer, nu credeam că mai scap. Mesajul meu către prieteni a fost «Mă bucur că v-am cunoscut, e posibil să fie ultimul meu mesaj către voi, cam asta e treaba». M-au dus tot la spitalul militar, unde se înființase între timp un fel de secție pentru COVID, dar pentru ei bolnavii de COVID trebuiau să fie aproape morți ca să te considere infectat. Nu făceau teste pentru că... nu aveau teste! Consultul era ochiometric. Rezultatul «consultului» a fost din nou «N-ai, domnule, nimic. Ai răcit. Ce cauți aici? Du-te acasă!». Și m-am dus din nou acasă. După alte trei zile, deci a 17-a zi, starea mea era deja foarte gravă. Febra nu scădea sub 39 de grade, uneori urca chiar la 41,5 de grade. Eram năuc. Halucinam. Afară erau 33 de grade iar eu dârdâiam de frig, înfofolit cu pilote peste pilote. Tremuram cu tot cu pat. Atunci doctorița mea de familie, româncă din Bacău, o tipă extraordinară, a insistat și m-a internat la un spital foarte bun. M-au luat iar cu ambulanța, mi-au făcut testul, a ieșit pozitiv. Atunci am avut prima oară febră 42. M-au dus direct la etajul 3, la «cei foarte gravi». Spitalul foarte bine organizat. La parter erau «suspecții», la etajul unu «confirmații», la etajul doi «gravi», la 3 «foarte gravi» iar la 4 «fără speranță». Etajele, perfect izolate între ele. Din fericire, eu nu am urcat mai mult de nivelul 3”.

 

Organizarea, impecabilă

„Ce-am observat, iar chestia asta m-a impresionat. În doar câteva zile, în care au realizat că nu este de glumă cu virusul ăsta, mai ales că vedeau ce se întâmplă în restul Spaniei, vedeau că în Italia morții de COVID sunt îngropați cu buldozerul, în doar câteva zile au pus la punct o organizare fără cusur. Deja nu se mai punea problema lipsei de teste, a aparaturii. Pe lângă organizare, am observat umanitatea personalului medical. Comportament impecabil, ireproșabil și aș putea continua la infinit cu laudele. Tot timpul cu zâmbetul pe buze, în 10-15 secunde veneau asistentele când erau chemate la butonul de «room service», cum îl botezaserăm noi. Ne aduceau imediat tot ce le ceream. Fie o sticlă de apă, fie un fruct etc. Nu comentau niciodată. Mai mult, și pentru ele era un calvar. Aveau suprapuse trei rânduri de combinezoane. Primul halat îl îmbrăcau când veneau la serviciu, peste el mai aveau unul, și apoi încă unul, de unică folosință, pe care-l îmbrăcau când intrau în salon și-l lăsau la ieșirea din salon într-un coș special. Dacă chemam asistenta de 10 ori, 10 halate folosea. La fel și cu mănușile. Aveau două rânduri, iar unul era aruncat imediat. Aveam senzația că acele doamne nu obosesc niciodată. Nici când pandemia a luat-o razna și în Zaragoza și spitalul s-a umplut până la refuz nu am văzut la ele decât bun-simț și optimism, pe care ți-l insuflau și ție, pacient intubat, care nu erai în stare să-ți bagi singur încărcătorul telefonului în priză. Te ajutau cu absolut orice aveai nevoie și de oricâte ori aveai nevoie cu zâmbetul pe buze.  

 

„M-am vindecat cu tratamentul împotriva malariei”

În cele două luni de spitalizare a făcut nu mai puțin de cinci tratamente. „Am fost și pe post de cobai, continuă Florin, dar mi-am asumat asta. Disperat că nu evoluez, că nu se simte nicio îmbunătățire, le-am zis doctorilor că sunt dispus să fac orice tratament. Eu în continuare credeam că nu mai am nicio șansă să scap. Aveam momente în care neputința de a face cel mai mic efort mă făcea să mă gândesc la un sfârșit pe acel pat de spital. Au urmat tratamente peste tratamente, ba cu pastile roșii, ba cu albastre, ba galbene. Plus pungi întregi de paracetamol injectabil. Glumind acum, cred că și lacrimile erau tot paracetamol lichid. Mă uitam eu pe etichete, dar mare lucru nu înțelegeam. Abia cu ultimul «experiment» am simțit că parcă-parcă se petrece o mică evoluție. Primul semn a fost când mi-a urcat valoarea oxigenului din sânge la 94, după aproape 40 de zile în care valoarea era sub 90. Doctorul, un tip extrem de sobru, cel mai bun pneumolog din oraș, i-a spus doctoriței mele de familie în a patra zi de spitalizare, după ce mi-a văzut radiografia pulmonară, cu 90% puroi în ambii plămâni, «Pacientul tău nu mai apucă ziua de luni» ... ei bine, l-am văzut pentru prima oară zâmbindu-mi! «Domnule, să știi că tratamentul care a avut efect este cel împotriva malariei. Abia aștept să anunț colegii». M-am simțit în al nouălea cer. Am zis: Gata! Am scăpat! Doar că, luat de entuziasmul momentului, am făcut o imensă prostie. Am vrut să merg singur la toaletă, care era la fix trei pași de patul meu. Ei bine, efortul efectuării celor trei pași era să mă coste scump. Am rămas fără aer și o oră am stat în toaletă forțându-mi plămânii să respir, așa cum mă învățaseră asistentele. În cele din urmă am apăsat butonul de panică și m-au dus asistentele înapoi la pat. Câteva zile am pătimit respirând foarte greu și mă gândeam că o s-o iau de la capăt. Însă eu nu mai aveam virusul. Acum tratam urmările lui. Chiar și acum, după un an, nu pot călători cu avionul. Presiunea din avion mă sufocă, rămân fără aer, am senzația că iau calvarul de la capăt”.

 

„Succesiunea acestor două poze are o poveste în spate: după câteva săptămâni în care oxigenul din sânge nu depășea niciodată valoarea 90, în sfârșit am ajuns la 94! Culmea fericirii. Eram convins că am scăpat și că, în sfârșit, voi merge singur la toaletă, care era la câțiva pași. Și am mers singur, dar nu m-am mai putut întoarce. În urma efortului de a parcurge singur cei trei metri până la toaletă, oxigenul din sânge a ajuns la înspăimântătoarea valoare de 89, la un pas să ajung la Terapie Intensivă. O oră am stat în toaletă încercând să-mi revin. În cele din urmă am fost scos de acolo și adus înapoi la pat de asistente. Eu nu mai puteam sta nici în picioare, imposibil să pot face un pas singur. Recuperarea după escapada mea la toaletă a durat mai multe zile, până când valoarea oxigenului a urcat din nou la 90-92”.

 

La întoarcerea în țară eram plimbat de prieteni ca sfintele moaște: «Uite un om care a avut COVID!». Aici, deși era luna iulie, lumea încă nu credea în acest virus. Când am văzut petrecerile de la mare m-am îngrozit. Dar tot nu mă credeau mulți că am trecut prin ce-am trecut.

 

„Spaniolii sunt foarte disciplinați. Când s-a decis lockdown-ul, lumea a ascultat imediat. S-a recomandat distanțarea de doi metri... ei stăteau la trei metri. Nu au comentat, n-au protestat. Vedeau la televizor acele imagini terifiante și nu mai aveau nevoie de alte dovezi. Un singur vecin de-al meu, nu știu ce-a fost în capul lui, a ieșit să se plimbe cu bicicleta, în acel oraș pustiu pe străzi. A venit imediat un echipaj de poliție și l-a amendat pe loc cu 4.000 de euro. Fără comentarii”.

 

Din nou acasă, într-un oraș pustiu

După 60 de zile de spitalizare, Florin a fost externat. „A fost emoționant. Tot personalul medical și bolnavii m-au aplaudat la plecare. «Felicitări! Ai învins moartea!». Nu-mi venea nici mie să cred ce mi se întâmplă, eram fericit că merg acasă și speram ca la sfârșitul lunii mai să revin în țară. Un naiv. Prima baie... leșin, de la presiunea apei. M-am speriat cumplit și am sunat doctorița de familie de acolo, Liliana Mahulea, și în 15 minute mi s-a adus de la spital un aparat de oxigen acasă. Și, crede-mă, l-am folosit de mai multe ori, după care am mai stat în două rânduri în spital, însă la etajul 1, la «fără probleme”, dar tot spital. Apoi din nou acasă, am vrut să cumpăr pâine, la 200 de metri de casă. Am făcut o oră. Eram externat de două săptămâni și tot nu eram în regulă”.

 

Singurul gust amar vizavi de sistemul din spital a fost trierea. După o lună erau deja supraaglomerați, iar medicii erau nevoiți să aleagă pacienții care urmau să fie tratați. Dureros și pentru doctori, și pentru pacienți. Mie, de exemplu, mi-a zis o doamnă mai în vârstă, care aștepta pe hol, iar pe mine mă transportau cu patul pentru niște teste. «Tu ai noroc. Ești tânăr. Pe tine te vor salva». Imaginea aia mi-a rămas în minte. Treceam pe lângă toți acei bătrâni care se uitau lung la mine.  

 

„Spitalul are contracte cu mai multe firme de catering, astfel fiecare pacient are meniul propriu, stabilit în urma analizelor. Fiecare avea un Bar Code și asistentele știau exact ce mâncare să ducă fiecăruia. Totul era cald, sigilat și sigur”.

 

„Asistenta, îngerul meu păzitor, o femeie cu un optimism contagios. Dincolo de atmosfera plăcută pe care o făcea în salon, a fost grija pe care a avut-o față de mine și colegul meu de salon. Când apăsam pe butonul de chemare, nu durau 10 secunde și era în salon. «Recordul negativ» a fost de 15 secunde”.

 

„Nu a contat că sunt român, că nu sunt spaniol. Am fost tratat ca orice alt pacient, în cele mai bune condiții”

 

„Când și-au dat seama că nu fac față cererii mari de măști, într-o săptămână s-au construit trei fabricide măști de la zero și au acoperit întreaga cerere, n-au mai importat nicio mască. Plus că cele din China nu erau bune”



 

Ultima oră
Pe aceeasi temă
Cu semnătură, pe moarte călcând Cu semnătură, pe moarte călcând
VIDEO Alcool, vaccin, sex. Orașul Fierbinți, aruncat în lupta cu virusul și frica VIDEO Alcool, vaccin, sex. Orașul Fierbinți, aruncat în lupta cu virusul și frica
Alte titluri din: Sport
Partida amicală de fotbal România - Georgia va fi arbitrată de o delegație din Grecia Partida amicală de fotbal România - Georgia va fi arbitrată de o delegație din Grecia
Mirel Rădoi a vorbit fără să spună nimic Mirel Rădoi a vorbit fără să spună nimic
Mai multe titluri din: Sport
Antena3.ro Mihai Voropchievici: Vrei să atragi banii? Îmbracă-te așa!
Libertatea.ro Ministerul Sănătății a făcut public raportul: 13 pagini greu de citit, dar din care rezultă că nu s-au comunicat publicului între 5.000 și 10.000 de decese
A1.ro Ce fată a fost eliminată de Burlacul Andi la ceremonia ediției 10. Deși o plăcea, nu o consideră potrivită pentru el
Observator.ro Horoscop 13 mai 2021