Radu Călin Cristea: “Au fost momente, în ultimii 10 ani, când m-am simțit mai vulnerabil decât în anii comunismului”

13 Feb 2018

Serviciile secrete s-au infiltrat în toate instituţiile statului, cu precădere în Justiţie, prin „proiectul” de țară al fostului președinte Băsescu, schițat în prima reuniune a CSAT din 2005. De atunci, rețeaua abuzurilor de toate soiurile a devenit atât de deasă și de imprevizibilă în acțiunile ei, încât te poți aștepta oricînd să fii capturat, sub un pretext oarecare, și pedepsit, într-o formă anume, de judecătorii unei Inchiziții invizibile. O spune publicistul Radu Călin Cristea. Interviul face parte din proiectul Românii în anul Centenarului, un proiect Jurnalul şi Antena 3.

Vi se pare că, în ultimul an, România a evoluat în bine, în rău, a rămas la fel? De ce?

Radu Călin Cristea: România s-a aflat, în ultimul an, într-un progres economic robust. DNA, serviciile secrete și structurile retrograde din Justiție au deținut puterea reală în societate. Infrastructura - ca și absentă de pe agenda guvernării. Lipsesc, cronic, autostrăzile și, în absența altor soluții, Guvernul s-a încăpățânat să nu încerce și varianta parteneriatului public-privat. Guvernul PSD-ALDE s-a lansat în foarte multe proiecte, părând uneori că nu mai deține controlul acestora. Opoziție butaforică și scandalos de ineficientă. Comunicare lamentabilă din partea PSD, ceea ce, parțial, a stimulat forme de protest sălbatice. Transformarea unor derbedei în lideri de opinie în manifestările de stradă și solidarizarea cu aceștia a unor persoane aparent instruite, dar șocant de prost informate au produs cel mai periculos fenomen politic, social și civic al ultimului an. Autoritățile responsabile de asigurarea ordinii publice au reacționat pur decorativ.

Dar în ultimii 10 ani, cum a evoluat România? De ce?

Acea parte a economiei, în speță – capitalul privat, s-a dezvoltat spectaculos și în direcția bună (UE). Regimul autoritarist al lui Traian Băsescu și-a clădit un sistem ocult de putere, preluând modele și instrumente specifice comunismului. Băsescu a fost încurajat permanent în demersurile sale ilegitime și anticonstituționale de reprezentanții Ambasadei SUA la București. Această democratură, așadar o coexistență înșelătoare de democrație și dictatură, s-a coagulat într-un sistem abuziv de putere, uneori nevăzut, alteori etalat ostentativ. Băsescu s-a lăsat înconjurat de o camarilă compusă din elite - în special - umaniste care, în loc să amendeze comportamentul bățos-tiranic al acestuia, i-au înălțat ode în cel mai clar stil al propagandei totalitare. Societatea civilă a fost purtată și ea de acest uriaș val antidemocratic, zeci și sute de ONG-uri devenind partizane și plutind disciplinat în siajul „biruinței” băsiste asupra democrației. Politica externă a coborât la un nivel de jenantă figurație; focalizat pe univocitatea parteneriatului cu SUA, Băsescu a abandonat brutal relații cutumiare ale Bucureștiului, în primul rând cu Franța; K.W. Iohannis a părut de o inabilitate extremă, dând impresia unui om de omenie ce parcurge perplex potecile ce duc către vârfurile diplomației.

“Se poate vorbi despre un regres al democrației românești în ultimii ani”.

Ce merge bine în România?

Cea mai dătătoare de speranțe a fost, după părerea mea, rafinarea culturii democratice a electoratului. Nu avem un „popor inept”, conform percepției lui Patapievici et comp. Se poate conta pe un alegător în cunoștință de cauză și nicidecum pe un așa-zis alienat de telenovelele turcești. A se vedea, bunăoară, structura electoratului PSD la ultimele alegeri: urbanul a depășit pentru prima oară ruralul, a crescut ponderea electoratului tânăr - în special în București -, bazinele tradiționale și-au pierdut mult din greutatea de altădată etc. Ceea ce electoratul trimite în Parlament reprezintă, independent de ponderea partidelor, o opțiune avizată. Or, un Parlament funcțional garantează că puterea fundamentală a statului de drept va duce democrația înainte.

Ce merge rău în România?

Au fost momente, în ultimii 10 ani, când m-am simțit mai vulnerabil decât în anii comunismului. Prin „proiectul” de țară al fostului președinte Băsescu, schițat în prima reuniune a CSAT din 2005, s-a dictat preluarea puterii prin infiltrarea serviciilor secrete în toate instituțiile, cu precădere în Justiție. Rețeaua abuzurilor de toate soiurile a devenit atât de deasă și de imprevizibilă în acțiunile ei, încât te poți aștepta oricând să fii capturat, sub un pretext oarecare, și pedepsit, într-o formă anume, de judecătorii unei Inchiziții invizibile. Sunt mulți astfel de jucători la două capete. Au ajuns să se regenereze autonom, în lumea lor paralelă și ascunsă. Unii dintre acești actori din spatele cortinei au dezvoltat reflexe securistice și printre civilii autentici din instituțiile unde servesc patria. Am asistat, mai ales în anii din urmă, la schimbări șocante de macaz în cazul unor decidenți politici la vîrf în circumstanțe care nu anunțau prin nimic răsturnări de situații decontabile logic doar prin intervenția unor forțe necurate.

În România merg bine inerțiile pozitive, tot ceea ce a început bine și n-a fost deturnat de pe traseele sale inițiale. Mă refer în special la partea sănătoasă a economiei autohtone. Mulți români suferă de un fatalism implacabil: s-au obișnuit cu greul și cu viața dură, căpătând astfel o imunitate sporită față de toate relele care, pe alți concetățeni, îi afundă în depresii.

Care credeți că este principala cauză a menținerii decalajului de dezvoltare dintre România și alte state din UE?

Evident – perioada comunistă, cu etatismul ei drastic ce n-a lăsat un minim teren de exercițiu sectorului privat, la fel ca în Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia. După ’89, harnicul întreprinzător român s-a trezit analfabet, astfel că n-a îndrăznit mai mult de adaosurile comerciale adăugate produselor de mâna a doua aduse din Turcia. La adăpostul unei legislații laxe, capitalul autohton s-a strâns, la începutul anilor 90, din țepuiri ale statului sau bani de proveniență obscură. Consider însă că, în general, nu ne-am prea priceput la afaceri de anvergură și transparente.

Care este personalitatea care influențează cel mai mult evoluția României în prezent? De ce aceasta și prin ce/cum anume?

Competența guvernării a scăzut enorm din ’90 încoace. Enumăr doar câțiva miniștri din Guvernul P. Roman (1 și 2): A. Vătășescu, A. Pleșu, M. Șora, T. Stolojan, A. Severin, E. Dijmărescu, A. Năstase, V. Babiuc și alții. Calitatea clasei politice a scăzut, nu găsești lideri statuari după ale căror cuvinte să se facă liniște în țară. Îl prețuiesc pe Călin Popescu Tăriceanu – un lider echilibrat, cu experiență în guvernare, vechi în politică, democratic fără ocolișuri și trădări, cu o retorică articulată și care, mai mult prin forța recunoscută a personalității sale, a reușit să facă să zboare un partid fără aripi, determinând majoritatea parlamentară. E tot ce avem mai bun în leadershipul politic al zilelor noastre.

Care este cea mai mare amenințare care ar putea influența evoluția României în următorul an? De ce spuneți asta?

Nu văd amenințări serioase. Aștept de la PSD-ALDE mai mult curaj în elaborarea și adoptarea unor legi, iar de la Opoziție, contestări mature ale guvernării, fără fluiere, tropăituri și înhăitări cu personaje detracate ce provin din partea imundă a internetului. Dacă autoritățile vor rămâne la fel de placide în fața unor manifestații spontane și desăvârșit ilegale, nu vor face decât să încurajeze formarea unor grupuri de răsculați care vor ieși în stradă, unde și când vor vrea, pentru a-și urla ofurile. Mă gîndesc cu nițică spaimă la înfiriparea Mișcării Legionare care, profitând de debilitatea unor instituții, au sărit iute de la protestele publice la crimă.

Cine credeți că ar putea schimba în bine evoluția țării noastre în viitorul apropiat? De ce acesta/aceasta și cum anume?

Schimbarea în bine ar putea veni dinspre actuala majoritate parlamentară. Nu m-aș bizui pe Opoziția de astăzi, prea înțepenită în discursuri găunoase și prevestind zilnic cel puțin o apocalipsă. E nevoie de legi în domenii-cheie, de o legislație puternică și expusă clar opiniei publice. Restul vine de la sine.

În care țări aveți cea mai mare încredere? (primele cinci). Ce anume la aceste țări vă inspiră încredere?

România și-a pierdut mulți prieteni externi sub Băsescu, iar Iohannis nu este interesat să repare acest tablou diplomatic devastat. Aș miza, totuși, în ordine, pe următorii: Franța, aliatul de nădejde al României în ceasuri grele, de la forma finală a Tratatului de la Versailles (1919) foarte favorabilă României, la demersurile eroice ale președintelui J. Chirac pentru netezirea drumului României spre NATO. Italia și Spania, pentru atitudinea lor față de milioanele de români cărora le sunt gazde generoase. SUA, chiar dacă politicile americane față de România au fost cinice în pragmatismul lor. Avem cu SUA un parteneriat rece pe care americanii îl tratează ca pe un business. Relația cu Statele Unite a încremenit într-o idealizare ce s-a născut în primele luni de după încheierea celui de al II-lea Război Mondial. Nimic în plus după căderea comunismului: un dialog între doi licurici, unul mare și unul mic. Germania: disciplinată, parolistă, pusă pe afaceri cinstite cu România. Au trecut timpurile când, după o discuție telefonică, președintele Constantinescu se afla trei ceasuri mai târziu la Berlin, în biroul cancelarului Helmut Kohl, pentru a-i cere sfaturi. Germania dă siguranță. A lăsat în România câțiva investitori grei: ThyssenKrupp, Continental, Draxlmaier, KG Wintershall, INA Scaeffler, E.ON AG, RWE etc.

În care țări aveți cea mai puțină încredere? (primele trei). Ce anume la aceste țări vă inspiră neîncredere?

Federația Rusă, fără alte comentarii. Ungaria: capabilă oricând de tulburări interetnice prin resuscitarea unor momente clasate istoric. Are rezervat pentru România un uriaș potențial xenofob. Mare încredere n-am în România însăși - țară care cedează prea ușor unor experimente gen prezidențialismul băsist, cu multă incompetență strânsă în conducerea țării, cu oamenii puterii timorați de bau-baul DNA-ul, cu dezechilibre primejdioase între puterile statului, cu o opoziție pirpirie.

Care este valoarea care definește România în prezent? Dar valoarea care lipseşte cel mai mult în societatea românească la acest moment?

Rezistența la stresul cotidian. Ne lipseşte solidaritatea umană.

De la 1 la 5 (1 = foarte rar, 5 = foarte frecvent), cât de frecvent credeți că sunt încălcate în prezent în România următoarele valori?

1. Promovarea competenței – 4.

2. Respectul pentru adevăr – 2.

3. Angajamentul față de valorile naționale – 4.

4. Libertatea de exprimare – 1

5. Încrederea în instituții – 2.

6. Sancționarea corectă a fărădelegilor – 3.

Cum apreciați pe o scală de la 1 la 5 (1 foarte proastă, 5 foarte bună) calitatea clasei politice care a decis soarta României în ultimii 10 ani? Principalul defect/Principala calitate?

Calificativ 4. Clasa politică este oglinda prefacerilor din societate. Performanțele ei depind de competența alegătorilor dintr-un moment dat. Nu cred în teoria că aleșii poporului se strică în Parlament. Îi alterează, în schimb, supușenia față de mesajele transmise de conducerea partidului-mamă. Acest tip de docilitate tâmpă a blocat total autonomia în reflecție și interpretare a parlamentarului, cedând astfel libertăți exagerate vârfului piramidei politice. Aici găsim, după opinia mea, marele defect al întregii clase politice românești.

O calitate incontestabilă a clasei politice parlamentare din ultimii ani a constat în împotrivirea la tentativele de abuzare a statului de drept. Parlamentul a ținut în mare măsură democrația pe picioarele sale în prezidențiatele lui Băsescu, motiv pentru care a și fost adversarul cel mai vânat de propaganda regimului. Linia frontului s-a mutat de o vreme în bătălia dintre Parlament și destrăbălările Justiției. Altă clătinare a domniei legii, întreținută de urmașul lui Băsescu la Cotroceni.

“Clasa politică actuală mi se pare injust demonizată, mai ales că unele dintre izbânzile sale au însemnat acte de salutară igienizare a cotloanelor murdare ale democrației autohtone”.

Care este greşeala cea mai mare a clasei politice din ultimii 10 ani?

Nu se poate numi o greșeală capitală, ci, mai degrabă, de o sarabandă de erori mai mititele ca anvergură. Ceea ce m-a supărat cel mai tare a fost absența unei rezerve de consensualitate activabilă pentru a da societății o direcție aproximativă în domenii strategice, de pildă – educația. Fiecare nouă tranșă de politicieni a ținut ca totul să înceapă de la zero. De la zeroul lor. Căderea de acord, cel puțin principial, a întregii clase politice pe azimuturile mari ale societății n-a fost cu putință. Consecința? Lipsa de viziune, fie și numai pe termen mediu, asupra unor sectoare fundamentale, dar cu o dezvoltare lentă care ar trebui să se petreacă într-un spirit comun, independent de ciclurile electorale.

Ce urare ați face României pentru 2018?

Sănătate.

 

Ultima oră
Alte titluri din: Interviuri
Teodor Manta: O nouă clasă de politicieni ar putea schimba în bine evoluţia ţării Teodor Manta: O nouă clasă de politicieni ar putea schimba în bine evoluţia ţării
Dan Dungaciu: “România a căzut de pe hartă, iar asta nu e asumat de către nimeni” Dan Dungaciu: “România a căzut de pe hartă, iar asta nu e asumat de către nimeni”
Mai multe titluri din: Interviuri
Antena3.ro Horoscopul runelor cu Mihai Voropchievici. Ce prezic astrele pentru săptămâna viitoare
Libertatea.ro Monica Gabor, partidă de sex în restaurant. Înregistrarea reală, făcută publică acum
A1.ro Plătești acum 7.000 de lei sau soţia ta moare! Caz șocant într-un spital din România, dezvăluit chiar de un medic
IncomeMagazine.ro Cate rachete balistice are armata Rusiei?