Astăzi e ziua ta, Copel Moscu

Autor: LORETA POPA
12 Sep 2013
Cât timp a fost în zona interzisului, a constrângerii, regizorul Copel Moscu avea dorinţa de a spune şi celorlalţi ceea ce crede. După 1990 televiziunea a preluat, prin libertatea de exprimare, idei care l-au descătuşat, l-au liniştit şi a vrut pur şi simplu să-şi trăiască viaţa fără complicaţii. Astăzi predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, şi îi ajută pe alţii să facă filme. Astăzi, regizorul Copel Moscu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează la mulţi ani!

“Din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator”
Un regizor ştie cât de greu este să fii în faţa camerei. El spune însă de fiecare dată o poveste, iar aceasta ajunge la oameni cu cât este mai bine construită. Aici intervine harul celui care o construieşte, pentru că dacă povestea îi este complet exterioară, dacă nu există o implicare, dacă subiectul nu place atunci există riscul ca povestea să nu atingă spectatorii. Când regizorul iubeşte povestea se simte şi dincolo de ecran. Dacă vrei să faci un film, ai nevoie de foarte multă energie. Şi poţi avea multă energie dacă tu crezi cu adevărat în poveste. Când faci film documentar simţi o mare responsabilitate faţă de oamenii cu care vorbeşti şi faţă de poveştile pe care le afli. Oamenii se simt expuşi. Ca să-i faci pe oameni să se deschidă, ei bine pentru asta e nevoie de har. Copel Moscu este din punctul acesta de vedere un deschizător de drumuri. A împins limitele limbajului cinematografic într-atât încât filmele sale au fost interzise de cenzura comunistă. Experimentele sale erau îndrăzneţe, atingeau, loveau, scoteau la lumină controverse. Copel Moscu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1978 şi a creat peste 50 de filme de scurt şi lungmetraj, în calitate de regizor şi scenarist, pentru care a obţinut peste 25 de premii naţionale şi international printre care “Şcoala serală”, “Pe malul Ozanei”, “Şcoala mea iubită”, “Epoca de bronz”, “Va veni o zi” şi “Am ales libertatea”. A fost inclus de către specialişti în istoria cinematografiei în rândul generaţiei optzeciste de regizori, alături de Adrian Sârbu, Ovidiu Bose Paştină, Tereza Barta, Sabina Pop şi Ioana Holban.
“În timp ce în alte părţi se produceau filme experimentale, în România socialistă lucrul ăsta era aproape de neconceput, toate filmele aveau o direcţie foarte clară, şi anume propaganda pentru viaţa nouă, socialistă din epocă. Din cauza aceasta a fost un gol imens în cinematografia noastră. Filmul experimental nu mai este destinat doar plajei înguste a specialiştilor, ci a început să devină un obiect de consum al unei plaje de spectatori foarte consistentă. Oamenii merg la cinematograf să vadă ceva neobişnuit, ceva care îi poate transporta într-o altă lume. Cinematograful trebuie să aibă şi o doză specifică de spectacol. În filmul documentar lucrurile astea se întâmplă mai puţin, pentru că documentarul înseamnă în primul rând adevăr, nu numai credibilitate, ci adevăr pur, iar adevărul aduce cu el şi un dram de suferinţă; lumea s-a săturat de lucrurile astea, dintotdeauna lumea a evitat să vadă lucrurile neplăcute, lucrurile care obosesc... Din acest motiv documentarul este o zonă cu totul şi cu totul specială. Pe de altă parte, am văzut documentare care au un succes uriaş de public, dar documentare făcute după regulile spectacolului cinematografic. Documentarele sunt plicticoase pentru că din lipsă de imaginaţie, din lipsă de pricepere, probabil, foarte mulţi documentarişti îşi imaginează că dacă filmează nişte capete vorbitoare e suficient să facă documentar. Şi documentarul necesită o anumită transfigurare artistică, chiar dacă pare ciudat pentru un film care se cheamă documentar, dar el se adresează oamenilor, şi oamenii, pe lângă informaţie, trebuie să aibă şi imagine, şi frumuseţe, şi sensibilitate, şi emoţie. Documentarul aduce un anumit tip de revelaţie asupra vieţii, folosindu-se de realitatea imediată, dar din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator. Lucrurile astea sunt destul de rare”, spune Copel Moscu.

 
 Astăzi e ziua ta, Copel Moscu
“Din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator”
Loreta Popa
Cât timp a fost în zona interzisului, a constrângerii, regizorul Copel Moscu avea dorinţa de a spune şi celorlalţi ceea ce crede. După 1990 televiziunea a preluat, prin libertatea de exprimare, idei care l-au descătuşat, l-au liniştit şi a vrut pur şi simplu să-şi trăiască viaţa fără complicaţii. Astăzi predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, şi îi ajută pe alţii să facă filme. Astăzi, regizorul Copel Moscu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează la mulţi ani!Un regizor ştie cât de greu este să fii în faţa camerei. El spune însă de fiecare dată o poveste, iar aceasta ajunge la oameni cu cât este mai bine construită. Aici intervine harul celui care o construieşte, pentru că dacă povestea îi este complet exterioară, dacă nu există o implicare, dacă subiectul nu place atunci există riscul ca povestea să nu atingă spectatorii. Când regizorul iubeşte povestea se simte şi dincolo de ecran. Dacă vrei să faci un film, ai nevoie de foarte multă energie. Şi poţi avea multă energie dacă tu crezi cu adevărat în poveste. Când faci film documentar simţi o mare responsabilitate faţă de oamenii cu care vorbeşti şi faţă de poveştile pe care le afli. Oamenii se simt expuşi. Ca să-i faci pe oameni să se deschidă, ei bine pentru asta e nevoie de har. Copel Moscu este din punctul acesta de vedere un deschizător de drumuri. A împins limitele limbajului cinematografic într-atât încât filmele sale au fost interzise de cenzura comunistă. Experimentele sale erau îndrăzneţe, atingeau, loveau, scoteau la lumină controverse. Copel Moscu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1978 şi a creat peste 50 de filme de scurt şi lungmetraj, în calitate de regizor şi scenarist, pentru care a obţinut peste 25 de premii naţionale şi international printre care “Şcoala serală”, “Pe malul Ozanei”, “Şcoala mea iubită”, “Epoca de bronz”, “Va veni o zi” şi “Am ales libertatea”. A fost inclus de către specialişti în istoria cinematografiei în rândul generaţiei optzeciste de regizori, alături de Adrian Sârbu, Ovidiu Bose Paştină, Tereza Barta, Sabina Pop şi Ioana Holban.“În timp ce în alte părţi se produceau filme experimentale, în România socialistă lucrul ăsta era aproape de neconceput, toate filmele aveau o direcţie foarte clară, şi anume propaganda pentru viaţa nouă, socialistă din epocă. Din cauza aceasta a fost un gol imens în cinematografia noastră. Filmul experimental nu mai este destinat doar plajei înguste a specialiştilor, ci a început să devină un obiect de consum al unei plaje de spectatori foarte consistentă. Oamenii merg la cinematograf să vadă ceva neobişnuit, ceva care îi poate transporta într-o altă lume. Cinematograful trebuie să aibă şi o doză specifică de spectacol. În filmul documentar lucrurile astea se întâmplă mai puţin, pentru că documentarul înseamnă în primul rând adevăr, nu numai credibilitate, ci adevăr pur, iar adevărul aduce cu el şi un dram de suferinţă; lumea s-a săturat de lucrurile astea, dintotdeauna lumea a evitat să vadă lucrurile neplăcute, lucrurile care obosesc... Din acest motiv documentarul este o zonă cu totul şi cu totul specială. Pe de altă parte, am văzut documentare care au un succes uriaş de public, dar documentare făcute după regulile spectacolului cinematografic. Documentarele sunt plicticoase pentru că din lipsă de imaginaţie, din lipsă de pricepere, probabil, foarte mulţi documentarişti îşi imaginează că dacă filmează nişte capete vorbitoare e suficient să facă documentar. Şi documentarul necesită o anumită transfigurare artistică, chiar dacă pare ciudat pentru un film care se cheamă documentar, dar el se adresează oamenilor, şi oamenii, pe lângă informaţie, trebuie să aibă şi imagine, şi frumuseţe, şi sensibilitate, şi emoţie. Documentarul aduce un anumit tip de revelaţie asupra vieţii, folosindu-se de realitatea imediată, dar din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator. Lucrurile astea sunt destul de rare”, spune Copel Moscu.
 Astăzi e ziua ta, Copel Moscu
“Din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator”
Loreta Popa
Cât timp a fost în zona interzisului, a constrângerii, regizorul Copel Moscu avea dorinţa de a spune şi celorlalţi ceea ce crede. După 1990 televiziunea a preluat, prin libertatea de exprimare, idei care l-au descătuşat, l-au liniştit şi a vrut pur şi simplu să-şi trăiască viaţa fără complicaţii. Astăzi predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, şi îi ajută pe alţii să facă filme. Astăzi, regizorul Copel Moscu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează la mulţi ani!Un regizor ştie cât de greu este să fii în faţa camerei. El spune însă de fiecare dată o poveste, iar aceasta ajunge la oameni cu cât este mai bine construită. Aici intervine harul celui care o construieşte, pentru că dacă povestea îi este complet exterioară, dacă nu există o implicare, dacă subiectul nu place atunci există riscul ca povestea să nu atingă spectatorii. Când regizorul iubeşte povestea se simte şi dincolo de ecran. Dacă vrei să faci un film, ai nevoie de foarte multă energie. Şi poţi avea multă energie dacă tu crezi cu adevărat în poveste. Când faci film documentar simţi o mare responsabilitate faţă de oamenii cu care vorbeşti şi faţă de poveştile pe care le afli. Oamenii se simt expuşi. Ca să-i faci pe oameni să se deschidă, ei bine pentru asta e nevoie de har. Copel Moscu este din punctul acesta de vedere un deschizător de drumuri. A împins limitele limbajului cinematografic într-atât încât filmele sale au fost interzise de cenzura comunistă. Experimentele sale erau îndrăzneţe, atingeau, loveau, scoteau la lumină controverse. Copel Moscu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1978 şi a creat peste 50 de filme de scurt şi lungmetraj, în calitate de regizor şi scenarist, pentru care a obţinut peste 25 de premii naţionale şi international printre care “Şcoala serală”, “Pe malul Ozanei”, “Şcoala mea iubită”, “Epoca de bronz”, “Va veni o zi” şi “Am ales libertatea”. A fost inclus de către specialişti în istoria cinematografiei în rândul generaţiei optzeciste de regizori, alături de Adrian Sârbu, Ovidiu Bose Paştină, Tereza Barta, Sabina Pop şi Ioana Holban.“În timp ce în alte părţi se produceau filme experimentale, în România socialistă lucrul ăsta era aproape de neconceput, toate filmele aveau o direcţie foarte clară, şi anume propaganda pentru viaţa nouă, socialistă din epocă. Din cauza aceasta a fost un gol imens în cinematografia noastră. Filmul experimental nu mai este destinat doar plajei înguste a specialiştilor, ci a început să devină un obiect de consum al unei plaje de spectatori foarte consistentă. Oamenii merg la cinematograf să vadă ceva neobişnuit, ceva care îi poate transporta într-o altă lume. Cinematograful trebuie să aibă şi o doză specifică de spectacol. În filmul documentar lucrurile astea se întâmplă mai puţin, pentru că documentarul înseamnă în primul rând adevăr, nu numai credibilitate, ci adevăr pur, iar adevărul aduce cu el şi un dram de suferinţă; lumea s-a săturat de lucrurile astea, dintotdeauna lumea a evitat să vadă lucrurile neplăcute, lucrurile care obosesc... Din acest motiv documentarul este o zonă cu totul şi cu totul specială. Pe de altă parte, am văzut documentare care au un succes uriaş de public, dar documentare făcute după regulile spectacolului cinematografic. Documentarele sunt plicticoase pentru că din lipsă de imaginaţie, din lipsă de pricepere, probabil, foarte mulţi documentarişti îşi imaginează că dacă filmează nişte capete vorbitoare e suficient să facă documentar. Şi documentarul necesită o anumită transfigurare artistică, chiar dacă pare ciudat pentru un film care se cheamă documentar, dar el se adresează oamenilor, şi oamenii, pe lângă informaţie, trebuie să aibă şi imagine, şi frumuseţe, şi sensibilitate, şi emoţie. Documentarul aduce un anumit tip de revelaţie asupra vieţii, folosindu-se de realitatea imediată, dar din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator. Lucrurile astea sunt destul de rare”, spune Copel Moscu. 
 Astăzi e ziua ta, Copel Moscu
“Din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator”
Loreta Popa
Cât timp a fost în zona interzisului, a constrângerii, regizorul Copel Moscu avea dorinţa de a spune şi celorlalţi ceea ce crede. După 1990 televiziunea a preluat, prin libertatea de exprimare, idei care l-au descătuşat, l-au liniştit şi a vrut pur şi simplu să-şi trăiască viaţa fără complicaţii. Astăzi predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, şi îi ajută pe alţii să facă filme. Astăzi, regizorul Copel Moscu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează la mulţi ani!Un regizor ştie cât de greu este să fii în faţa camerei. El spune însă de fiecare dată o poveste, iar aceasta ajunge la oameni cu cât este mai bine construită. Aici intervine harul celui care o construieşte, pentru că dacă povestea îi este complet exterioară, dacă nu există o implicare, dacă subiectul nu place atunci există riscul ca povestea să nu atingă spectatorii. Când regizorul iubeşte povestea se simte şi dincolo de ecran. Dacă vrei să faci un film, ai nevoie de foarte multă energie. Şi poţi avea multă energie dacă tu crezi cu adevărat în poveste. Când faci film documentar simţi o mare responsabilitate faţă de oamenii cu care vorbeşti şi faţă de poveştile pe care le afli. Oamenii se simt expuşi. Ca să-i faci pe oameni să se deschidă, ei bine pentru asta e nevoie de har. Copel Moscu este din punctul acesta de vedere un deschizător de drumuri. A împins limitele limbajului cinematografic într-atât încât filmele sale au fost interzise de cenzura comunistă. Experimentele sale erau îndrăzneţe, atingeau, loveau, scoteau la lumină controverse. Copel Moscu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1978 şi a creat peste 50 de filme de scurt şi lungmetraj, în calitate de regizor şi scenarist, pentru care a obţinut peste 25 de premii naţionale şi international printre care “Şcoala serală”, “Pe malul Ozanei”, “Şcoala mea iubită”, “Epoca de bronz”, “Va veni o zi” şi “Am ales libertatea”. A fost inclus de către specialişti în istoria cinematografiei în rândul generaţiei optzeciste de regizori, alături de Adrian Sârbu, Ovidiu Bose Paştină, Tereza Barta, Sabina Pop şi Ioana Holban.“În timp ce în alte părţi se produceau filme experimentale, în România socialistă lucrul ăsta era aproape de neconceput, toate filmele aveau o direcţie foarte clară, şi anume propaganda pentru viaţa nouă, socialistă din epocă. Din cauza aceasta a fost un gol imens în cinematografia noastră. Filmul experimental nu mai este destinat doar plajei înguste a specialiştilor, ci a început să devină un obiect de consum al unei plaje de spectatori foarte consistentă. Oamenii merg la cinematograf să vadă ceva neobişnuit, ceva care îi poate transporta într-o altă lume. Cinematograful trebuie să aibă şi o doză specifică de spectacol. În filmul documentar lucrurile astea se întâmplă mai puţin, pentru că documentarul înseamnă în primul rând adevăr, nu numai credibilitate, ci adevăr pur, iar adevărul aduce cu el şi un dram de suferinţă; lumea s-a săturat de lucrurile astea, dintotdeauna lumea a evitat să vadă lucrurile neplăcute, lucrurile care obosesc... Din acest motiv documentarul este o zonă cu totul şi cu totul specială. Pe de altă parte, am văzut documentare care au un succes uriaş de public, dar documentare făcute după regulile spectacolului cinematografic. Documentarele sunt plicticoase pentru că din lipsă de imaginaţie, din lipsă de pricepere, probabil, foarte mulţi documentarişti îşi imaginează că dacă filmează nişte capete vorbitoare e suficient să facă documentar. Şi documentarul necesită o anumită transfigurare artistică, chiar dacă pare ciudat pentru un film care se cheamă documentar, dar el se adresează oamenilor, şi oamenii, pe lângă informaţie, trebuie să aibă şi imagine, şi frumuseţe, şi sensibilitate, şi emoţie. Documentarul aduce un anumit tip de revelaţie asupra vieţii, folosindu-se de realitatea imediată, dar din documentar trebuie să transpară şi parte artistică, şi artistul realizator. Lucrurile astea sunt destul de rare”, spune Copel Moscu.

Ultima oră
Alte titluri din: Calendar
De ziua ta! Actorul Andrei Finţi împlineşte 65 de ani De ziua ta! Actorul Andrei Finţi împlineşte 65 de ani
De ziua ta! Actorul Marius Florea Vizante împlineşte 45 de ani De ziua ta! Actorul Marius Florea Vizante împlineşte 45 de ani
Mai multe titluri din: Calendar
Antena3.ro Un jurnalist român a mers la familia lui Raed Arafat din Palestina. Detaliul incredibil descoperit în trecutul celebrului doctor
Libertatea.ro Si-a luat gândul de la maritis, dar a făcut un ANUNȚ BOMBĂ! UN COPIL
A1.ro Parlamentarii vor să reintroducă uniforma obligatorie în școli: ”Elevii trebuie să fie, cu toții, la fel!” Proiectul de lege va intra în dezbatere
IncomeMagazine.ro Horoscopul zilei de marti, 24 octombrie 2017