Parte componentă a Armatei române, Aviaţia militară a fost implicată, mult mai puţin decât trupele de uscat, în evenimentele premergătoare fugii cuplului Ceauşescu. În ultimele zile ale anului 1989, gen. (r) Mircea Budiaci avea gradul de colonel şi era locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei militare. El îşi aminteşte că, după anunţarea indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, în aviaţie s-a ridicat nivelul pregătirii de luptă a celulelor de alarmă. Adică a crescut numărul forţelor de intervenţie, iar avioanele au fost dotate cu muniţie de luptă reală, corespunzătoare fiecărei categorii de aparate de zbor. Cu toate acestea, în perioada cuprinsă între 17 şi 21 decembrie, Aviaţa militară nu a ridicat în aer decât avioane de transport.
Pe 20 s-a desfăşurat zborul ROMBAC-ului de la Flotila Specială, care a decolat din Bucureşti spre Sibiu şi de acolo mai departe, până la Timişoara. În aceeaşi zi, Ceauşescu s-a întors din ultima lui vizită externă, cea din Iran. Iar la intrarea în spaţiul nostru aerian, aeronava care-l readucea acasă a fost escortată de o patrulă de MIG-uri 23 a Regimentului 57. Aceasta a fost singura misiune efectuată înaintea fugii cuplului Ceauşescu, în cursul căreia „vânătoarea” a fost ridicată în aer. Apoi, chiar pe 22, dimineaţa, a ajuns în ţară Boeing-ul prezidenţial, revenit din Germania, unde fusese trimis la reparaţii. Tot atunci, la ora 8:00, un elicopter militar a decolat într-o misiune de recunoaştere efectuată deasupra Bucureştiului. Aparatul a făcut turul Capitalei, iar echipajul a raportat afluirea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale spre centrul oraşului.
Apoi, în jurul orei 10:00 s-a anunţat oficial că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Acum, gen. (r) Budiaci este sigur că acel anunţ dramatic a fost considerat de aviatorii militari „semnalul clar că regimul Ceauşescu trebuie să cadă”. La câteva ore după ce s-a anunţat moartea fostului ministru al Apărării, gen. V.A. Stănculescu i-a ordonat generalului Iosif Rus – comandantul Aviaţiei militatre, să trimită CC al PCR două elicoptere din Flotila Specială. Cele două aparate au decolat, însă doar „Dauphin SA 365”, pilotat de Vasile Maluţan, a reuşit să aterizeze pe terasa clădirii, de unde i-a luat cu el pe soţii Ceauşescu şi pe toţi cei care au mai încăput în aparat. Al doilea elicopter, un MI 8, pilotat de colonelul Tudose, a trebuit să se întoarcă: terasa CC-ului era plină de revoluţionarii care urcaseră deja acolo.
În jurul orei 13:00, pe ecranele televizoarelor au apărut celebrii revoluţionari care au vorbit despre fuga lui Ceauşescu şi au prezentat „Comunicatul către ţară” care anunţa constituirea noii structuri politice ce avea să preia conducerea ţării. În cel mai scurt timp, şefii Aviaţiei militare au raportat, pe cale ierarhică, adeziunea lor şi a subordonaţilor faţă de valorile democratice şi de puterea nou-instaurată. Gen. Budiaci îşi aminteşte că în jurul prânzului, pe la ora 13:30, a primit un telefon de la Sergiu Nicolaescu, care, vorbind în numele noii puteri, i-a cerut să trimită şase elicoptere în Piaţa Aviatorilor.
Aviatorul i-a răspuns: „Suntem cu dumneavoastră, de partea noii puteri, dar lăsaţi avioanele într-un singur punct, ca să le putem utiliza rapid, în caz de nevoie”. Convins de acest argument, regizorul n-a mai insistat cu cererea sa. Până către seară, toată lumea a trăit bucuria de a fi scăpat de „Odiosul şi Sinistra”. Pacea a durat însă doar până către ora 18:30-19:00, când pe ecranele televizoarelor a apărut un general bezmetic care a început să ordone, probabil că doar el ştia cui, „Opriţi măcelul!”. Care măcel? Militarii se retrăgeau în cazărmi însoţiţi de bucuria populaţiei convinse că „Armata e cu noi”. În rest, nu se mai trăgea nicăieri.
Ca la un semnal, după ordinul lătrat isteric, dar „în direct” de acel general, despre care atunci am aflat că se numea Militaru, prin studiourile TvR care, brusc, începuse să-şi spună şi Liberă, au apărut şi s-au perindat tot soiul de indivizi, care mai de care mai agitat, care au început să trimită în eter veşti alarmiste despre „teroriştii” fideli lui Ceauşescu. Terorişti care ba erau securişti fanatici, ba erau agenţi musulmani veniţi să apere, cu arma în mână, fostul regim comunist. Orele serii au adus cu ele şi declanşarea misteriosului război radio-electronic care avea să ducă o ţară întreagă în pragul haosului şi nebuniei.
Atunci, după ora 19:00, ecranele radarelor au fost luate cu asalt de „escadrile” de semnale electronice care păreau să indice o invazie străină, pe calea aerului, venită din ţările vecine. Puşi în faţa acestei situaţii dramatice, militarii de rang înalt din Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, reuniţi într-o echipă de luptă, au decis atacarea acelor ipotetici agresori. În prima noapte şi în zilele următoare, zecile de ţinte care apăreau pe ecranele radar au fost atacate doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer. Iar în acele prime etape, deşi artileriştii şi rachetiştii se lăudau cu zeci de „adversari” doborâţi, pe teren nu era nici pomeneală de urme ale vreunui aparat de zbor distrus.
Parcă bănuind că ceva nu e în regulă cu acei adversari fantomatici, aviatorii au ezitat să decoleze pentru a-i intercepta. Asta până la un moment dat când, pe 22 decembrie, în jurul orei 20:30-21:00, la Comandament şi-a făcut apariţia generalul Ştefan Kostyal, un alt personaj dubios pe care Revoluţia l-a urcat pe creasta noului „val”. În urma acelei vizite, comandantul Aviaţiei militare, gen. Iosif Rus, a venit la Budiaci şi i-a zis: „Mircea, ridică Aviaţia, că ne fac ăştia duşmanii Revoluţiei”. Deşi părea o rugăminte, cererea comandantului era de fapt un ordin care se cerea executat. Pentru că anumite ţinte de pe ecranele radarelor păreau că aterizează în anumite locuri, spre acele poziţii au fost trimise elicoptere în misiuni de cercetare.
Au existat şi cazuri în care, de pe liniile de telefonie publică, aviatorii erau anunţaţi că în anumite locuri au apărut grupuri de terorişti, pe care erau chemaţi să-i anihileze. Iar pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, cei de la transmisiuni anunţau că au recepţionat fragmente de convorbiri radio, purtate într-o limbă ce părea a fi arabă sau, uneori, rusă. Budiaci îşi aminteşte că, în tot acest amestec haotic de zvonuri, ordine contradictorii şi informaţii venite pe canale greu de verificat, au fost trimise elicoptere spre zone unde echipa de luptă fusese anunţată, într-un fel sau altul, că ar fi apărut grupuri de terorişti, pe care aviatorii urmau să-i anihileze.
Surpriza a fost că în mai multe cazuri, cei de la sol, tot revoluţionari, care fuseseră şi ei anunţaţi că vor fi atacaţi de elicoptere inamice, ripostau cu foc susţinut. Cert este că, pe de o parte, aviatorii au fost pe punctul de a produce victime printre civilii înarmaţi despre care li se spusese că ar fi terorişti, iar, pe de altă parte, ei înşişi au fost victimele unor atacuri de la sol care, în cel mai bun caz, s-au soldat doar cu avarierea unor aparate de zbor. Iar în acest sens bilanţul nu a fost chiar nesemnificativ. Un elicopter trimis la Boteni ca să contracareze nişte presupuşi terorişti care ar fi atacat acolo a fost lovit cu salve de arme de foc trase de militarii de acolo care şi ei credeau că se apără de „teroriştii” care veneau să-i atace. Echipajul a scăpat nevătămat, dar aparatul a luat foc şi a fost distrus complet.
Un alt elicopter atins de gloanţe a trebuit să aterizeze forţat în apropierea Bucureştiului, încă unul a fost grav avariat lângă Alexeni, iar un altul a fost doborât undeva în Dobrogea. Elicopterelor li s-au adăugat un Mig-23, avariat uşor de o salvă de artilerie antiaeriană, şi un Mig-21, care s-a rupt într-o noapte, în capătul pistei de la Borcea. În acest din urmă caz, şi-a spus cuvântul lipsa de exerciţiu a pilotului, datorată ordinului prin care zborul de noapte fusese interzis încă din iunie 1989. La acestea se adaugă elicopterul în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea, doborât şi el de un soldat speriat de terorişti.
Soldatul a deschis focul asupra aparatului, care s-a prăbuşit şi a luat foc, omorându-i astfel atât pe cei doi generali, cât şi echipajul. În acest caz, interesant este faptul că pe ecranele radarelor apărea că, la un moment dat, şi acest elicopter fusese urmărit de cinci ţinte fictive cărora, în realitate, nu le corespundea nici un aparat de zbor adevărat. O altă catastrofă aeriană, produsă tot în acea perioadă, a fost şi prăbuşirea unui AN la bordul căruia se afla doar un ziarist irlandez, accident în urma căruia au murit atât echipajul, cât şi unicul pasager.
Au trecut deja două decenii, dar încă nu se ştie mare lucru despre acest conflict al umbrelor pe care îl numim, de obicei, „războiul radio-electronic”. Gândindu-se retroactiv, gen. (r) Mircea Budiaci nu exclude absolut şi categoric posibilitatea ca el să fi fost „instrumentat” de nişte forţe externe. Totuşi această ipoteză i se pare puţin credibilă: „Era mult prea greu ca nişte agenţi străini să fi putut introduce în ţară aparatura electronică, fie ea şi miniaturizată, necesară pentru crearea unor ţinte false care să se mişte liber pe ecranele radarelor noastre.
Nişte baloane cu deflactoare poliedrice ar fi putut provoca o parte dintre acele apariţii, dar nu pe toate. Mai curând mi se pare posibil ca în spatele acestui fenomen deosebit de complex să fi stat formaţiunile de rezervişti, antrenaţi special ca să acţioneze în ceea ce Nicolae Ceauşescu numea războiul întregului popor. Dar despre aceste forţe, pregătite să acţioneze în deplină conspirativitate, nici măcar noi, cei aflaţi în serviciul activ, nu ştiam mare lucru”.